Meditație la piciorul crucii: ȘAPTE SEMNIFICAȚII ale morții lui Cristos

Noi predicăm pe Cristos cel răstignit… „Scopul predicării este gloria lui Dumnezeu, reflectată în supunerea cu bucurie a creației Sale.” (J. Piper)

Nu-i o zi ca alta. În istorie toate zilele sunt diferite. Între ele însă se disting două drept cele mai diferite dintre toate zilele diferite ale istoriei: Ziua Răstignirii și Ziua Învierii, Cea mai Neagră Zi a istoriei și Cea mai Luminoasă Zi a istoriei.

Ziua Neagră a Istoriei: Ziua Răstignirii Fiului lui Dumnezeu.

Ziua în care cerul și pământul și-au dat mâna – cerul prin tăcere și pământul prin violență – într-o crimă de proporții cosmice: Creatorul moare ucis de mâna creaturilor Sale, Lumina moare ucisă de orbii lumii, Cuvântul moare ucis de surzii pământului.

Ziua în care urletele gloatei de evrei înving justiția romană.

Ziua în care invidia și aroganța religioasă grațiază tâlharul și condamnă sfântul.

Ziua în care prietenii vând, ucenicii trădează, vitejii tremură în fața slujnicelor, iar Născătoarea de Dumnezeu își jelește fiul.

Ziua cea mai neagră a istoriei este ziua în care, pentru prima dată în istorie, lucrurile încep să se lege…

Ziua în care demonii se joacă cu oamenii, Satan jubilează, îngerii plâng, iar Tatăl tace.

Ziua în care Fiul Însuși tace când s-ar putea apăra, vorbește acuzându-se singur când ar trebui să tacă și refuză ajutorul deși l-ar putea obține cât ai zice „Tată!”.

Ziua în care îngerii își mută nedumeriți privirile de pe Fața schimonosită de durere a Fiului pe Pământ, pe Fața schimonosită de durere a Tatălui din cer și invers.

Ziua când îngerii așteaptă înarmați până-n dinți și gata de acțiune rugăciunea Fiului spre Tatăl și apoi porunca Tatălui prin care o legiune întreagă să invadeze istoria uimind Ierusalimul, spulberând dușmanii și readucându-L pe Fiul în siguranță Acasă.

Ziua în care Fiul nu se roagă cerând intervenție militară angelică.

Ziua în care Tatăl nu dă porunca lansării operațiunii de salvare.

Ziua în care nicio trupă de comando nu părăsește cerul.

Ziua în care Fiul nu a fost salvat.

Ziua cea Neagră a Istoriei.

Dar oare așa să fie?

Privim prin Scripturi ziua acestui scandal cosmic și prin această zi vedem întreaga realitate. Și dintr-odată înțelegem că Ziua cea mai neagră a istoriei este ziua în care, pentru prima dată în istorie, lucrurile încep să se lege …

… lucrurile din cer și cele de pe pământ;

… lucrurile dinaintea istoriei cu cele din timpul istoriei și cu cele de dincolo de istorie;

… lucrurile dinlăuntrul omului cu lucrurile din afara lui și cu lucrurile de deasupra lui;

… lucrurile vechi ale istoriei cu lucrurile noi și chiar cu lucrurile încă neîntâmplate ale istoriei;

… lucrurile prinților cu cele ale cerșetorilor deopotrivă.

Toate încep să se lege.

Nimeni încă nu vede, nimeni încă nu știe. Doar îngerii, dar ei nu spun. Și Tatăl, care o spune de multă vreme, dar nu este auzit; iar când este auzit, nu este înțeles; iar când este înțeles, nu este crezut. „Cine a crezut mesajul nostru?”, întreabă profetul Isaia, vorbind tocmai despre Robul suferinței și despre Ziua Neagră a Istoriei, despre ziua când încep să se lege toate lucrurile.

Mai târziu, ajutat de Duhul Tatălui, apostolul Pavel înțelege și el și apoi scrie ceea ce înțelege: „Prin El [Cristos], Dumnezeu a împăcat toate lucrurile cu Sine, fie cele de pe pământ, fie cele din cer, făcând pace prin sângele crucii Lui” (Coloseni 1.20).

1. Această zi este ziua înfrângerii decisive a lui satan.

Până în această zi, Satan, care a uzurpat la început autoritatea lui Dumnezeu în creație, se comportă ca Stăpânitorul acestei lumi. Până și Cristos Îl tratează ca atare. În această zi însă, Cristos pătrunde în casa celui tare pentru a-l lega pe cel tare.

Din această zi, Cristos începe să domnească și va domni „până când îi va pune pe toți vrăjmașii sub picioarele Sale” (1 Cor. 15.25). Din această zi Satan este înfrânt, chiar dacă nu este încă distrus. Victoria decisivă a avut deja loc, chiar dacă victoria finală se lasă încă așteptată până când Împărăția întunericului va fi jefuită de sufletele tuturor aleșilor lui Dumnezeu. În această zi – spune Pavel în altă parte – Cristos „a dezbrăcat de putere stăpânirile și autoritățile și le-a făcut de rușine în văzul tuturor, triumfând asupra lor prin cruce.” (Col. 2.15)

În această zi Îl vedem însă pe Dumnezeu acționând în mod radical pe baza sfințeniei Lui

Aceasta este ziua începând cu care Satan este un dușman înfrânt, încă viu și activ pe scena istoriei, dar înfrânt și în așteptarea disperată a distrugerii definitive.

2. Această zi este ziua descoperirii înfricoșătoare a sfințeniei lui Dumnezeu.

Până în această zi s-a crezut că sfințenia lui Dumnezeu este jocul lui Dumnezeu de-a moralitatea, este patima lui Dumnezeu de a emite legi și apoi de a atinge cu nuiaua spinarea celor ce le calcă. Până în această zi am crezut că Dumnezeu face doar pe sfântul pentru simplul fapt că este deasupra păcătoșilor.

În această zi Îl vedem însă pe Dumnezeu acționând în mod radical pe baza sfințeniei Lui: Îl vedem pe Tatăl ridicat împotriva Fiului, pe Dumnezeu ridicat împotriva lui Dumnezeu, pe Dumnezeul care judecă păcatul ridicându-Și focul mistuitor împotriva Dumnezeului care se identifică cu păcătoșii, devenind una cu păcatul lor.

În această zi Îl vedem pe Fiul cel drept îmbrăcându-se cu păcatele pe care nu le înfăptuise și fiind mistuit de mânia dreptății Tatălui care nu poate fi satisfăcută decât prin moartea păcătosului. În această zi, sfințenia lui Dumnezeu arătată în Tatăl cere moartea păcătosului, iar dragostea lui Dumnezeu arătată în Fiul spune: „Ia-mă pe mine în locul lor!”

Din această zi recunoaștem împreună cu autorul inspirat al Scripturii (Evrei 10.31): „Înfricoșător lucru este să cazi în mâinile Dumnezeului Celui viu!” Din această zi în care Tatăl își jertfește Fiul, noi știm că păcatul este serios, iar sfințenia lui Dumnezeu este înfricoșătoare.

3. Această zi este ziua demonstrării convingătoare a iubirii lui Dumnezeu.

„Fiindcă atât de mult a iubit Dumnezeu lumea, încât L-a dat pe singurul Lui Fiu…” (Ioan 3.16). Dumnezeu nu ne iubește simțind cu noi de la distanță în mizeria noastră. Dumnezeu nu ne iubește gândindu-se la noi în mocirla noastră. Dumnezeu nu ne iubește declarându-se superior și neatins în dragostea Lui veșnică.

Dumnezeu ne iubește dăruindu-ni-Se. Dumnezeu ne iubește plimbându-Se printre noi în carne și oase. Dumnezeu ne iubește suferind în folosul nostru. Dumnezeu ne iubește murind de moartea noastră.

Dumnezeu Tatăl ne iubește dăruindu-ni-L pe Fiul. Dumnezeu Fiul ne iubește acceptând să fie darul Tatălui pentru noi. Iar în Fiul, Tatăl ne iubește dăruindu-ne din nou acces la Izvorul apelor vieții, de care ne-am depărtat mutându-ne viața în pustia lumii și adăpându-ne sufletele însetate din puțuri crăpate, care nu țin apă și care nu satisfac. „Dumnezeu Și-a dovedit dragostea față de noi prin faptul că, în timp ce noi eram păcătoși, Cristos a murit pentru noi” (Romani 5.8).

4. Această zi este ziua rezolvării definitive a problemei păcatului și despărțirii noastre de Dumnezeu.

Până în această zi eram străini de Dumnezeu și în dușmănie cu Dumnezeu. Până în această zi, păcatele noastre stăteau împotriva noastră, ridicând un zid despărțitor între noi și Creatorul nostru. Până în această zi păcatul din inimă făcea legea comportamentului nostru din afară. Până în această zi eram vânduți de bună voie și fără nădejde lui Satan, urmând calea lui și îndreptându-ne spre destinul lui.

Pentru Cristos nu este importantă absența suferinței, ci ascultarea de Dumnezeu.

Dar în această zi „El [Cristos] a șters însemnarea cu tot cu regulile ei, care era împotriva noastră și ni se opunea, a luat-o și a pironit-o pe cruce” (Col. 2.14). În această zi, „Cristos a murit pentru păcatele noastre, potrivit Scripturilor” (1 Cor. 15.3). Datorită acestei zile, cei ce cred pot declara și ei: „odată, noi eram străini și dușmani în gândurile noastre, așa cum arătau faptele noastre rele, însă acum El ne-a împăcat în trupul de carne al lui Cristos, prin moarte, pentru a ne înfățișa sfinți, curați și fără păcat înaintea Lui” (Col. 1.21-22).

5. Această zi este ziua în care Cristos ne-a dăruit modelul suprem al ascultării de Dumnezeu.

Cei despărțiți de Dumnezeu prin păcat se iubesc pe ei înșiși mai mult decât pe oricine altcineva și iubesc viața de acum mai mult decât orice altceva, deoarece fie nu cred în viața viitoare, fie se tem de viața viitoare. Pentru ei moartea este spaima spaimelor, iar orice boală, orice amenințare, orice risc înseamnă apropierea de marginea prăpastiei morții dincolo de care este nimicul sau iadul.

Așa gândea și Petru când, auzindu-L pe Cristos vorbind despre suferințele ce vor urma curând, I-a spus mustrător: „Ferească Dumnezeu, Doamne! Să nu Ți se întâmple așa ceva!” În spaima umană a lui Petru, Cristos îl recunoaște pe diavol, de aceea îi spune lui Petru asprele cuvinte: „Înapoia Mea, Satan! Tu ești o piatră de poticnire pentru Mine, căci tu nu te gândești la lucrurile lui Dumnezeu, ci la lucrurile oamenilor” (Mat. 16.22-23).

Pentru Cristos nu este importantă absența suferinței, ci ascultarea de Dumnezeu. Teama lui Cristos nu era ca nu cumva să ajungă la suferință, ci ca nu cumva să ajungă să păcătuiască. De aceea, Domnul nostru „S-a smerit și a devenit ascultător până la moarte și încă moarte de cruce” (Fil. 2.8).

În această zi, Cristos ne-a învățat că Duhul Tatălui înghite fricile din noi, sau, altfel, fricile din noi vor stinge Duhul Tatălui. În această zi Cristos ne-a învățat că nu poți să-L iubești pe Dumnezeu și să-I calci poruncile pentru a-ți prelungi confortul în viața de acum.

În această zi, Cristos ne-a învățat că ascultarea de Dumnezeu nu se vinde nici pe frică, nici pe bogățiile sau privilegiile vieții de acum și nici măcar pe sănătate. În această zi, Cristos ne-a învățat că nu de boală, nu de suferință și nu de moarte trebuie să te temi, ci să nu păcătuiești atunci când ele se apropie de tine – de aceasta trebuie să îți fie teamă.

6. Această zi este ziua în care, prin cruce, am primit mijlocul unic prin care putem birui omul vechi întărind omul nou.

Crucea lui Cristos nu este doar locul unde Cristos a murit pentru noi, ci este locul unde și noi am murit împreună cu Cristos. Adevăratul creștin nu este cel care crede că Isus Cristos a murit pentru păcatele sale, ci cel care moare zilnic împreună cu Cristos față de păcatele sale. În această zi, Cristos nu a murit la cruce pentru ca noi să putem declara și cânta: „Cristos a murit pentru mine!”, ci pentru ca noi să putem declara și trăi: „Am fost răstignit împreună cu Cristos și nu mai trăiesc eu, ci Cristos trăiește în mine!” (Gal. 2.19-20).

Crucea lui Cristos nu este doar prețul greu plătit de Cristos pentru ca noi să primim harul gratuit al iertării păcatelor. Crucea lui Cristos este locul unde Cristos ne cheamă să așezăm zi de zi omul nostru cel vechi „pentru ca trupul păcatului să fie lăsat fără putere, ca să nu mai fim sclavi ai păcatului” (Rom. 6.6).

Crucea lui Cristos este locul unde Cristos ne cheamă să urcăm alături de El, așa încât de acolo, din cuiele Sale care străpung și sfâșie firea noastră păcătoasă, de acolo să privim lumea și toate ofertele ei, spunând și trăind asemenea apostolului Pavel: „Eu nu mă voi lăuda decât cu crucea Domnului nostru Isus Cristos, prin care lumea a fost răstignită față de mine și eu față de lume” (Gal. 6.14).

Noi suntem rodul dragostei care se arată prin moarte; deci suntem sub obligația de a ne arăta dragostea MURIND

Din această zi, ucenicul lui Cristos nu are scuză pentru umblarea în omul vechi, căci în această zi Cristos ne-a oferit mijlocul prin care îl putem da morții în fiecare zi pentru ca zilnic să prindă contur în noi, tot mai clar, trăsăturile noului om al învierii, asemănarea cu El.

7. Această zi este ziua în care Cristos ne-a dăruit inspirația extremă pentru iubirea dumnezeiască de frați și de semeni pe care El ne-a poruncit-o.

Cu limbă de moarte Isus Cristos le lasă ucenicilor Săi o poruncă nouă: „Să vă iubiți unii pe alții! Așa cum v-am iubit Eu, tot așa să vă iubiți și voi unii pe alții!” (Ioan 13.34). Dacă în seara când au auzit porunca cea nouă, ea li s-a părut ucenicilor grea, în mai puțin de douăzecișipatru de ore, când Cristos murea pentru ei, ea avea să li se pară de-a dreptul imposibilă.

Cristos ne-a iubit pe când eram niște păcătoși mizerabili, nedemni de a fi iubiți. Cristos ne-a iubit pe când eram străini și dușmani Tatălui ceresc. Cristos ne-a iubit privind la ce nu eram, la ce nu meritam să fim și la ce nu puteam deveni prin puterile noastre. Cristos ne-a iubit până la moarte.

Apostolul Ioan spune: „Prin aceasta am cunoscut dragostea: că El Și-a dat viața pentru noi. Și noi suntem datori să ne dăm viața pentru frați.(…) Copilașilor, să nu iubim cu vorba, nici cu limba, ci prin faptă și adevăr.” (1 Ioan 3.16,18)

Apostolul ne spune aici: Noi suntem rodul dragostei care se arată prin moarte; deci suntem sub obligația de a ne arăta dragostea MURIND.

MURIND față de noi înșine, uitând de noi înșine, lepădându-ne de noi înșine, lăsându-ne pe noi înșine la o parte, călcând peste noi înșine.

MURIND față de noi înșine ca să simțim cu alții, să ne pese de alții, să ne amintim de alții, să le dăruim altora, să ne dăruim altora.

MURIND câte o zi pe zi în casele și în bisericile noastre slujind și iubind.

MURIND câte o faptă odată atunci când renunțăm la ce putem face pentru noi pentru a face ceva în folosul altora, când renunțăm la ce putem păstra pentru noi pentru a dărui ceva ce să împlinească nevoia altuia.

MURIND câte un ceas odată, jefuindu-i eului care vrea mai multă relaxare, mai multă izolare, mai multă auto-satisfacere, mai mult confort și dăruindu-i fratelui care are nevoie de timpul meu, de vorba mea, de mâna mea, de prezența mea.

În această zi, Cristos ne-a dăruit motivația și puterea prin care să fim întăriți SĂ MURIM și noi pentru a împărți din viața Lui celor din jur.

Astăzi, în Ziua cea Neagră a Istoriei, este ziua când lucrurile încep să se lege.

Este ziua când viața mea se leagă de moartea Lui. Este ziua când păcatele mele se leagă de sângele Lui.

Este ziua când inima mea se leagă de inima Lui, așa încât ce e al meu devine al Său, iar ce e al Său devine al meu. Păcatele mele devin ale Lui; dreptatea Lui devine dreptatea mea. Neputința mea devine a Lui; puterea Lui devine puterea mea. Iubirea de sine și indiferența mea devin ale Lui; dragostea Lui devine dragostea Mea. Egoismul meu devine al Lui; dăruirea Lui de sine devine dăruirea mea de sine. Frica mea devine a Lui; ascultarea Lui devine ascultarea mea. Moartea mea devine a Lui, viața Lui devine viața mea.

Astăzi este ziua când viața mea s-a legat de viața Lui… pentru vremelnicie și pentru veșnicie.

„Voi cunoașteți harul Domnului nostru Isus Cristos, Care, deși a fost bogat, de dragul vostru a devenit sărac, pentru ca voi să vă îmbogățiți prin sărăcia Lui. (…) Mulțumiri fie aduse lui Dumnezeu pentru darul Său nespus de mare!” (2 Cor. 8.9; 9.15).

Mulțumiri fie aduse lui Dumnezeu pentru darul Lui nespus de mare prin Isus Cristos, Domnul nostru! AMIN!

Folosit cu permisiunea autorului. Lucian Ciupe este păstorul Biseicii Evanghelice Române „Deo Gloria” din Turnhout, Belgia. ©Lucian Ciupe, 2020