Noi credem și mărturisim că, Sfintele Scripturi ale Vechiului și Noului Testament sunt inspirate de Duhul Sfânt. Ele sunt Cuvântul lui Dumnezeu scris, o revelație dumnezeiască (descoperire) pentru neamul omenesc, sunt izvorul fără greș al conștiinței de Dumnezeu.

Galateni 1:11-12; II Petru 1:21; II Tim. 3:16; I Tes. 2:13; Ioan 10:35; Ioel 2:28; Mat 10:20; 1 Cor. 2:10; 1 Cor. 11:23.

Biblia – Cuvântul lui Dumnezeu scris prin inspirația Duhului Sfânt e singura regulă și normă de credincioșie și purtare în viața aceasta.

Efes. 1:13; II Tim. 1:13; Rom. 10:17; II Tim. 3:16-17; Ps. 119:105.

Biblia e singura autoritate în materie de religie; ea e suficientă pentru învățătura noastră. Astfel nu e nevoie de sprijinul tradiției.

Mat. 15:6; Ioan 17:17; Ioan 5:39; Isaia 34:16; Fapt. 17:11; Ioan 20:31.

Noi credem și mărturisim că este un Dumnezeu, Creatorul, Susținătorul și Stăpânitorul tuturor lucrurilor.

Geneza 1:1; Efes. 4:6; Maleahi 2:10; Iov. 31:15; Romani 1:19,20; Romani 11:36; Ps. 94:9; Fapt. 17:24.

În Biblie descoperim pe Dumnezeu, ca Tatăl, Fiul și Duhul Sfânt, cu desăvârșire una și nedespărțiți în ființa lor.

II Cor. 13:14; Mat. 28:19; I Ioan 5:7.

1. Dumnezeu Tatăl.

Ioan 6:27; I Petru 1:2; Mat. 11: 25; Marcu 14:36; Luca 22:42; Luca 23:34; Luca 23:46; Fapt. 2:33; Rom. 15:6; I Cor. 8:6.

2. Dumnezeu Fiul, Isus Hristos.

Mat. 16:16; Ioan 1:1; Luca 1:32; Fapt. 8:37; Fapt. 9:20; II Cor. 1:19; 1 Ioan 2:24; 1 Ioan 3: 23; 1 Ioan 4:15; Ioan 20:31.

3. Dumnezeu Duhul Sfânt.

Ioan 4:24; II Cor. 3:3; II Cor 3:17; Iov 33:4; Isaia 48:16; I Cor. 2:10; I Cor. 2:12; Ioan 15:26; Ioan 14:26; Luca 11:13; Fapt. 5:32

Noi credem și mărturisim că omul e creat de Dumnezeu. Trupul omului – partea materială – e făcut din țărână, iar natura spirituală a omului e din Dumnezeu după chipul și asemănarea lui Dumnezeu.

Gen. 1:27; Gen. 2:7.

Dumnezeu a făcut pe om fără prihană, perfect dar nu desăvârșit, cu voința liberă de a alege binele sau răul.

Gen. 1:31; Ecl. 7:29; Gen. 2:16-17; Ps. 107:17; Deut. 30:15.

Prin căderea în păcat, omul a căzut sub blestem, și a devenit incapabil de a trăi voia lui Dumnezeu. Prin nașterea firească, fiecare moștenește sămânța păcatului, înclinarea spre rău, firea păcătoasă.

Rom. 5:12; Rom. 5:19; Rom. 7:17; Rom. 7:18; Rom. 5:6; Rom. 7:20; Rom. 7:23.

Omul fiind ființă liberă e răspunzător înaintea lui Dumnezeu de toate faptele, vorbele și gândurile sale. Toți oamenii trebuie să moară, iar după moarte urmează judecata și răsplătirea veșnică.

Rom. 14:12; Mat. 12:36; II Cor. 5:10; Evr. 9:27.

Noi credem și mărturisim că omul, creat de Dumnezeu după chipul și asemănarea Sa, pentru preamărirea Sa și o viață fericită în El, a fost ademenit de diavol, devenind neascultător de porunca Lui Dumnezeu, și astfel a intrat în lume păcatul și blestemul. Păcatul e lipsa de conformitate față de legea morală a lui Dumnezeu fie într-o acțiune, dispoziție sau atitudine.

Gen. 3:13; I Ioan 5:17; Rom. 14:23; Iacov 4:17; Ioan 8:34; Rom. 6:13; Ecles. 7:29; Ps. 51:4; Efes. 2:1-3; Deut. 9:7; I Ioan 3:4.

Universalitatea păcatului: toți oamenii sunt păcătoși.

Rom. 3:23; Ecles. 7:20; Iov 15:16; Rom. 5:12; I Ioan 1:8; I Împărați 8:46.

Consecința păcatului: moartea spirituală.

Rom. 6:23; Rom. 5:12; Geneza 2:17; Iacov 1:15.

Noi credem și mărturisim că mântuirea este scăparea omului de sub urmările călcării legilor divine. Ea are de a face cu natura omului și cu faptele făcute de el.

Omul nu se poate mântui pe sine. El nu se poate spăla de păcatele sale, nu se poate dezvinovăți și nici nu se poate ascunde de pedeapsa pentru păcat.

Ier. 2:22; Rom. 1:20; Amos 9:2,3.

El nu-și poate crea merite prin fapte bune, ca să-și acopere trecutul vinovat, și să dobândească mântuirea.

Rom. 3:20; Is. 64:6; Ier. 13:23.

Mântuirea e prin harul lui Dumnezeu. Ea este un har care ni se dă gratuit, fără să o merităm. Faptele bune sunt roade ale mântuirii.

Tit 2:11; Efes. 2:8,9; Fapt. 15:11; Tit. 3:5.

Mijlocul de mântuire este Domnul Isus, care a fost răstignit în locul nostru. Un alt mijloc (cruce, taine, sfinți) nu există.

Fapt. 4:12; I Ioan 2:2; Is. 53:5; Efes.1:7; II Cor. 5:18; Rom. 3:24,25.

Această mântuire săvârșită pe cruce, care se poate primi în mod gratuit, e pentru toți oamenii, indiferent de rasă, naționalitate sau clasă socială.

I Ioan 2:2; Tit 2:11; I Tim. 2:3-4.

Pentru ca omul păcătos să se poată bucura de această mântuire, el trebuie să îndeplinească două condiții: pocăința și credința. Ele sunt întotdeauna nedespărțite.

– Pocăința înseamnă recunoașterea păcatului, părerea de rău pentru el părăsirea lui și mărturisirea lui în fața Domnului, adică întoarcerea la Dumnezeu. (Luca 15:11-24).

– Credința înseamnă primirea de către păcătos a harului divin pe care îl oferă Dumnezeu în Hristos, spre mântuire și viața veșnică.

Mrc. 1:15; Luca 13:3; Fapt. 2:38; Fapt. 17:30; Fapt. 16:31.

Noi credem și mărturisim că nașterea din nou e regenerarea vieții, înzestrându-ne cu o dispoziție și atitudine duhovnicească sfântă; ea cuprinde întreg caracterul, intelectul, sentimentul și voința. Astfel fiecare păcătos, pentru a deveni un adevărat credincios, trebuie să fie născut din nou.

„Trebuie să vă nașteți din nou.” Ioan 3:7.

Prin puterea sa proprie, omul nu se poate naște din nou, nu se poate schimba.

Ier. 13:23; Ioan 15:5.

Fără nașterea din nou, toate încercările de a face fapte bune pe care să le răsplătească Dumnezeu în ziua judecății, de a trăi voia lui Dumnezeu sunt falimentare. Nu pot da niciun rezultat bun. Prin nașterea firească, noi moștenim o fire păcătoasă, care dă roadele păcatului. Suntem ca și un pădureț care nu poate să aducă roade bune oricât l-ai îngriji, tot poame pădurețe ar aduce. Numai altoirea e ceeace poate schimba firea.

Mat. 7:16-18; Rom. 8:7; Mat. 12:34.

Nașterea din nou e lucrarea divină pe care o face Dumnezeu în viața păcătosului pentru a corespunde voinței Sale. Pentru ca un păcătos să fie născut din nou, el trebuie să se pocăiască și să creadă, adică să primească mântuirea prin har.
Atunci Dumnezeu face lucrarea nașterii din nou prin Cuvântul Său și prin Duhul Sfânt.

I Petru 1:23; Iac. 1:18; Ioan 3:5; Efes 2:10.

Nașterea din nou nu e o îmbunătățire a vieții, ci schimbarea radicală a vieții. Ea nu e schimbarea efectului, ci a cauzei determinante; nu e curățirea vieții exterioare, ci a vieții interioare.

II Cor. 5:17; Rom. 6:4; Col. 3:9,10.

Nașterea din nou ne dă calitatea de copii ai lui Dumnezeu; ea ne face părtași firii Dumnezeești, capabili de a trăi voia lui Dumnezeu. Ea e a doua fire în viața noastră. După cum prin altoire pădurețul nu e stârpit, el continuă să existe însă fără să i se dea posibilitatea de manifestare, tot așa e și cu nașterea din nou: firea veche e răstignită – pusă în imposibilitatea de acțiune – iar firea nouă crește și aduce roadă bună.

Calitatea altoiului e cu totul deosebită de cea a pădurețului: în esența lemnului, în frunze și în fructe. Așa e și cu cel născut din nou: toate trebuie să arate calitatea lui de copil al lui Dumnezeu.

Ioan 3:6; Gal. 5:22,23; Mat. 7:17.

Prin nașterea din nou devenim moștenitori ai lui Dumnezeu. Dreptul la moștenirea veșnică e pe baza înrudirii noastre cu Dumnezeu. Cine nu e născut din nou nu e copil al lui Dumnezeu și nici nu are drept la moștenirea veșnică.

Rom. 8:17; Ioan 3:3.

Noi credem și mărturisim că, după Noul Testament, totalitatea credincioșilor, fără deosebire de rasă, naționalitate, sau clasă socială, din toate timpurile, din cer și de pe pământ, formează Biserica lui Hristos: Biserica Universală. Această Biserică nu e o organizație pământească vizibilă, ci e organismul viu, spiritual, al celor mântuiți, adică al celor ce au crezut în Hristos și au fost născuți din nou.

Evr. 12:23; Fapt. 20:28; Mat. 16:18; Efes. 1:22,23.

In limba greacă, cuvântul „Biserică” (ekklesia) a însemnat o adunare a celor chemați de acasă și dela afacerile lor ca să se ocupe de chestiuni de interes public. Acest cuvânt a fost adaptat pentru a numi nu numai Biserica Universală, ci și o Biserică locală, organizată și independentă, a urmașilor lui Hristos dintr-o localitate, care se întruneau pentru închinare.

Biserica locală, după învățătura Noului Testament, este unirea voluntară a unui grup de credincioși dintr-o localitate, născuți din nou și botezați pe baza mărturisirii personale a credinței lor în Domnul Isus Hristos – ca Mântuitor al lor. – Ei se unesc la olaltă cu scopul de a se închina lui Dumnezeu, de a se zidi sufletește, de a păstra curată credința și învățătura creștină – potrivit cu învățăturile Noului Testament – și de a colabora la propovăduirea Cuvântului lui Dumnezeu.

La început Biserica se întrunea în case particulare.

Mat. 18:20; Rom. 16:5; I Cor. 16:19; Col. 4:15; Fapt. 8:1; Gal. 1:22; I Cor. 1:2.

Conducerea directă a Bisericii o are Hristos prin Duhul Sfânt. Nu recunoaștem grade ierarhice. Cei ce primesc anumite însărcinări sunt slujitori ai bisericii, nu stăpâni care să poruncească.

Col. 1:18; Efes. 1:22,23; Efes. 5:23; I Petru 5:2-3.

Dreptul de membru al Bisericii nu se moștenește, ci se primește în mod individual, prin nașterea din nou. Primirea în rândurile membrilor unei biserici locale se face în mod voluntar și personal, în urma botezului, pe baza mărturisirii credinței în Domnul Isus. Membrii între ei se numesc „frați” și sunt egali în drepturi și îndatoriri indiferent de rasă, naționalitate, clasă socială sau pregătire educațională.

Mat. 23:8; Efes. 5:30; Fapt. 2:41.

Organizarea Bisericii locale e făcută pe principiul democrației autonome.

Programul dumnezeesc are ca scop stabilirea Impărăției lui Dumnezeu în inimile oamenilor, iar Bisericile sunt mijloace alese de Dumnezeu pentru atingerea acestui scop. Bisericile au menirea de a proslăvi pe Dumnezeu, de a răspândi Evanghelia și prin părtășia frățească de a da creșterea spirituală necesară fiecărui membru în parte.

Mc. 16:15; Efes. 4:11-12; I Cor. 14:4; I Cor. 14:5,12; Efes. 5:19.

Noi credem și mărturisim că în bisericile din Noul Testament au fost diferite tipuri de slujitori, dar doar două oficii / funcții speciale, care au supravegheat treburile spirituale și materiale ale bisericii: prezbiterii (păstori, supraveghetori) și diaconii.

Filip. 1:1

1. Titlul de „episcop”, „presbiter” și „păstor” au fost date celui mai înalt slujitor din Bisericile Noului Testament. Toate aceste numiri sunt pentru una și aceiași slujbă: supravegherea, păstorirea și cârmuirea spirituală a bisericii.

Fapt. 20:17-18, 28.

Pentru ca cineva să fie în slujba aceasta trebue să aibă calitățile descrise de ap. Pavel în I Tim. 3:1-7 și Tit. 1:5-9.

Păstorul e supus și el disciplinei bisericii, când învinuirea e bine întemeiată.

I Tim. 5:19 „Împotriva unui presbiter să nu primești învinuire decât din gura a doi sau trei martori.”

2. Diaconii sunt chemați să ajute păstorul / păstorii în partea administrării bunurilor materiale ale bisericii. Ei au menirea să cultive dărnicia membrilor, să inspire acțiunile filantropice. Ei trebue să aibă calitățile arătate la I Tim. 3:8-13.

Punearea în slujbă, atât a slujitorilor duhovnicești cât și a celor administrativi se face prin punerea mâinilor.

Fapt. 6:6; 13:3 „Atunci… s’au rugat, și-au pus mâinile peste ei.”
I Tim. 4:14 „…cu punerea mâinilor de către ceata presbiterilor.”

Noi credem și mărturisim că preoția, conform învățăturii Noului Testament, nu formează o clasă specială, ci este o calitate pe care o are fiecare credincios; ea e universală. Fiecare credincios e un preot. Fiecare are dreptul de a se apropia de Dumnezeu direct prin Domnul Isus, fără alt mijlocitor. Fiecare are dreptul de a oferi jertfe bisericești.

I Petru 2:5 „Voi… sunteți… o preoție sfântă să aduceți jertfe duhovnicești plăcute lui Dumnezeu, prin Isus Hristos.”
I Petru 2:9 „Voi sunteți… o preoție împărătească.”
Apoc. 1:6 „a făcut din noi… preoți pentru Dumnezeu.”

Cuvântul grec pentru botez e „baptizo” și înseamnă „afundare”. Deci însăși traducerea cuvântului arată spre forma în care trebuie să se facă botezul, anume prin scufundare. Aceasta se face o singură dată, în numele Sfintei Treimi.

Mat. 28:19 „Duceți-vă și faceți ucenici din toate neamurile, botezându-i (afundându-i) în Numele Tatălui, al Fiului și al Sfântului Duh.”

Botezul e simbolul înmormântării omului vechi, și a învierii omului celui nou, a firii noi, pentru o altă viață.

Rom. 6:4 „Noi deci prin botezul în moartea Lui, am fost îngropați împreună cu El, pentruca, după cum Hristos a înviat din morți, prin slava Tatălui, tot așa și noi să trăim o viață nouă.”

Botezul nu are calitatea de a curăți păcatele; curățirea păcatelor o face numai sângele Domnului Isus. Botezul însuși e mărturia publică a individului că, a primit deja această curățire.

Fapt. 8:13,20-21,23 „Chiar Simon a fost botezat… Dar Petru i-a zis: „…inima ta nu este curată înaintea lui Dumnezeu… ești plin de fiere amar!.”
I Petru 3:21 „…botezul, care nu este o curățire de întinăciunile trupești, ci mărturia unui cuget curat înaintea lui Dumnezeu.”

Pentru ca cineva să fie botezat, el trebue să primească mai întâi mântuirea, ca să aibă un cuget curat; trebue deci să fi îndeplinit condițiile mântuirii: pocăința și credința. Copiii, întrucât nu pot mărturisi că au îndeplinit aceste condiții nu pot fi admiși pentru botez.

Mc. 16:16 „Cine va crede și se va boteza va fi mântuit.”
Fapt. 2:38 „Pocăiți-vă și fiecare din voi să fie botezat…”
Fapt. 8:36,37 „Uite apa; ce mă împiedecă să fiu botezat?” Filip a zis: „Dacă crezi din toată inima, se poate.”

Cina Domnului e simbolul morții Domnului Isus în locul nostru. Ea se compune din pâine și vin neamestecate. Pâinea frântă ne amintește de trupul Lui frânt pentru noi, iar vinul ne amintește de sângele Său vărsat pentru spălarea păcatelor noastre.

Mat. 26:26-28.

Cina Domnului nu are calitatea de a ierta păcatele. Ea are doar menirea de a ne aminti că pentru iertarea păcatelor noastre a trebuit ca trupul Lui să fie frânt și sângele Său să fie vărsat. În acest scop El a poruncit ca noi să celebrăm Cina Domnului.

Lc. 22:19 „…să faceți lucrul acesta spre pomenirea Mea.”

I Cor. 11:24,25 „…să faceți… spre pomenirea Mea.”

Cina se poate lua de către toți acei ce și-au mărturisit credința în Domnul Isus și au fost botezați.

Fapt. 2:41,42 „…au fost botezați și stăruiau în frângerea pâinii…”

De fiecare dată, la Cină, credinciosul trebuie să-și facă cercetarea de sine.

I Cor. 11:28 „Fiecare să se cerceteze dar pe sine însuși și așa să mănânce din pâinea aceasta.”

Noi credem și mărturisim că ziua Domnului este o rânduială creștină, care trebuie ținută în continuu, petrecută în închinare și cugetare spirituală, atât în public cât și acasă. Spre deosebire de vechiul legământ, mozaic, când se ținea ziua a șaptea, creștinii, ca membrii ai noului legământ, trebuie să țină ziua întâia a săptămânii (Duminica) care a fost sfințită de Dumnezeu prin învierea din morți a Fiului Său și prin trimiterea Duhului Sfânt.

Biserica primară a ținut-o ca o zi de închinare. În ea trebuie să ne odihnim de lucrurile și distracțiile trupești, având voie să facem faptele milei și cele care sunt absolut necesare.

Sărbatori închinate sfinților nu avem.

Marcu 16:9; Luca 24:1-6; Ioan 20:1; Fapt. 2:1-4; Apoc. 1:10; Fapt. 20:7; I Cor.16:2; Ps. 118:24; Levitic 23:15,16.

Noi credem și mărturisim că Biserica are dreptul de a exercita disciplina frățească asupra membrilor care s-au abătut de la învățătura creștină a Cuvântului lui Dumnezeu, prin atitudine, învățătură sau faptele vieții. Disciplina constă în mustrare, ridicarea drepturilor și excluderea din Biserică.

Reprimirea unei persoane excluse din biserică, se va face la fel, pe baza mărturisirii.

Mat. 18:15-17; Tit 3:10; II Tes. 3:6; I Cor. 5:11; I Cor. 5:12,13.

Noi credem și mărturisim că rugăciunea este starea de părtășie intimă a omului cu Dumnezeu. Ea e exprimarea sinceră a lăuntrului în fața Domnului. Din această cauză nu avem cărți de rugăciuni și nu îndemnăm pe alții să învețe rugăciuni pe dinafară.

Ps. 62:8 ; Ps. 142:1-2; Filip. 4:6.

După starea inimii, rugăciunea poate fi de mulțumire, de cerere și de mijlocire.

I Tim. 2:1 „…să faceți rugăciuni, cereri, mijlociri, mulțumiri…”

Efes. 5:20 „Mulțumiți totdeauna lui Dumnezeu Tatăl pentru toate lucrările.”

Rugăciunea trebuie adresată Tatălui în Numele Domnului Isus. El fiind singurul Mijlocitor între om și Dumnezeu.

Rugăciunile adresate sfinților, credem că nu sunt în conformitate cu Sfintele Scripturi.

Ioan 16:23 „…orice veți cere dela Tatăl în Numele Meu, vă va da.”
I Tim. 2:5 „…este un singur Mijlocitor între Dumnezeu și oameni: Omul Isus Hristos.”

Rugăciunea este absolut necesară vieții spirituale pentru creșterea, întărirea, ferirea de ispite și biruința asupra vrăjmașului.

Lc. 18:1; I Tes. 5:17; Mat. 26:41; Efes. 3:16.

Rugăciunea privată se poate face oriunde, iar rugăciunea comună se face în părtășie cu ceilalți credincioși în biserici.

Mat. 6:6; Mat. 14:23; Mat. 26:36,39; Fapt. 2:42; Fapt. 12:5.

Rugăciunile pentru morți nu a fost o practică a Bisericii Primare. Noi credem că ele nu au nici o valoare, deoarece cel mort a ajuns la locul lui imediat după moarte, fără să mai fie posibilitate de schimbare de la un loc la altul.

Lc. 16:26 „…între noi și între voi este o prăpastie mare așa ca cei ce ar vrea să treacă… de acolo la noi să nu poată.”

 Noi credem și mărturisim că sfințirea e lucrarea progresivă pe care o face Dumnezeu prin Duhul Sfânt în viața păcătosului mântuit. Ea începe la nașterea din nou și prin ea suntem făcuți potriviți voii Lui.

I Tes. 4:3; I Pet. 1:16; I Tes. 4:7; I Ioan 1:7; I Cor. 6:11; Evr. 13:12.

Despărțirea de lume și punerea la o parte pentru Dumnezeu, se face prin Cuvântul lui Dumnezeu și prin Duhul Sfânt, care ne dă putere a ne împotrivi ispitelor și a trăi voia Lui.

Ioan 17:17; Fapt. 2:40; II Cor. 6:17; I Petru 1:2; II Cor. 3:18.

Sfințirea e o lucrare la care Dumnezeu își are partea Lui, iar omul a lui. Dumnezeu prin Duhul Sfânt influențează voința noastră și ne dă puterea, iar omul acceptă pentru sine, în totul voia și puterea lui Dumnezeu.

Filip. 2:13; Evr. 13:20,21; Col. 4:12; Col. 1:22,23; II Tes. 1:11.

Noi credem și mărturisim că, în conformitate cu Sfintele Scripturi, căsătoria este orânduită de Dumnezeu.

Gen. 1:27,28.

Căsătoria este actul benevol prin care un bărbat și o femeie consimt să trăiască împreună toată viața. Bărbatului îi este îngăduit a avea o singură femeie, ca soție; la fel și femeii îi este îngăduit să aibă un singur bărbat, ca soț. După moartea unuia din soți, cel rămas se poate căsători.

I Cor. 7:39, Rom. 7:2 „O femeie măritată este legată de lege câtă vreme îi trăește bărbatul; dar dacă-i moare bărbatul, este slobodă să se mărite…”

Întrucât căsătoria este și o rânduială cetățenească, ea trebuie întâi încheiată cu acte după legile statului, apoi urmează binecuvântarea Bisericii. Noi ținem ca creștinii să incheie o căsătorie numai în Domnul, adică numai cu credincioși.

II Cor. 6:14; I Cor. 7:39.

Căsătoria nu trebuie desfăcută prin divorț. Divorțul e un lucru oprit pentru cei credincioși.

Maleahi 2:16; Mat. 19:6.

În cazul de adulter dovedit sau a unei părăsiri răutăcioase a căminului, credem că Sfânta Scriptură admite divorțul și recăsătorirea părții nevinovate.

Mat. 19:8-9; I Cor.7:15.

Noi credem și mărturisim că potrivit cu învățătura Cuvântului lui Dumnezeu și practica primilor creștini, membrii Bisericii sunt datori, în chip moral, să contribuie din bunurile lor pământești, de bună voie și după putință, la susținerea cauzei Evangheliei.

II Cor. 9:6,7; Exod 25:2; Exod 35:5; 1 Cron. 29:5; Rom. 12:8.

1. Susținerea persoanelor ce se află în slujba Evangheliei pentru a nu duce lipsă. 

Filipeni 4:16 și 18 „Căci mi-ați trimis în Tesalonic odată, și chiar de două ori, ceva pentru nevoile mele. Am de toate și sunt în belșug. Sunt bogat de când am primit ce mi-ați trimis…”

Tit 3:13 „Ai grijă de legiuitorul Zena și Apolo să nu ducă lipsă de nimic din ce le trebuie pentru călătoria lor.”

III Ioan 6 „Vei face bine să îngrijești de călătoria lor, într’un chip vrednic de Dumnezeu.”

I Cor. 9:14 „Domnul a rânduit ca cei ce propovăduiesc Evanghelia să trăiască din Evanghelie.”

Mat. 10:10 „…vrednic este lucrătorul de hrana lui.”

I Tim. 5:18 „Căci Scriptura zice: „Să nu legi gura boului când treieră bucate” și „vrednic este lucrătorul de plata lui.”

2. Ajutorarea săracilor, orfanilor și văduvelor.

Fapt. 11:29 „Ucenicii au hotărît să trimită fiecare după puterea lui un ajutor fraților, care locuiau în Iudeea.”

Rom. 15:26 „Căci cei din Macedonia și Ahaia au avut bunătatea să facă o strângere de ajutoare pentru săracii dintre sfinții care sunt în Ierusalim.”

I Cor. 16:1 „Cât privește strângerea de ajutoare pentru sfinți…”

 Ioan 12:7,8 „Isus a zis: …Pe săraci îi aveți întotdeauna cu voi…”

Mat. 25:40 „Adevărat vă spun, că ori de câte ori ați făcut aceste lucruri unuia din acești foarte neînsemnați frați ai Mei, Mie Mi-le-ați făcut.”

Deutr. 14:29 „…orfanul și văduva… să mănânce și să se sature pentru ca Domnul Dumnezeul tău să te binecuvînteze…”

Iacov 1:27 „Religiunea curată… este să cercetăm pe orfani și pe văduve în necazurile lor…”

3. Clădirea de locașuri pentru închinăciune.

Ex:. 35:21 „Toți cei cu tragere de inimă și bunăvoință au venit și au adus prinos Domnului pentru lucrarea cortului.”

I Cron. 29:1,9 „…lucrarea este însemnată, căci casa aceasta nu este pentru om ci este pentru Domnul Dumnezeu. Poporul s’a bucurat de darurile de bună voie, căci le dădeau cu dragă inimă Domnului…”

Ezra 2:68,69 „…au adus daruri de bună voie pentru Casa lui Dumnezeu… au dat la vistieria lucrării, după mijloacele lor…”

Noi credem și mărturisim că Isus Hristos este mijlocitorul rânduit în mod divin, între Dumnezeu și om. Luând asupra Sa natura omenească, totuși fără păcat, El a suferit și a murit pe cruce pentru mântuirea păcătoșilor. El a fost îngropat, a înviat a treia zi, și S-a înălțat la Tatăl, la dreapta Căruia trăiește pururea ca să mijlocească pentru poporul Său. El este singurul Mijlocitor, Profet, Preot și Împărat al Bisericii Sale.

I Tim. 2:5; Evrei 8:6; Evrei 9:15; Evrei 9:24; Evrei 12:24; Evrei 7:25; Fapt. 7:56; Ps. 110:1; I Petru 3:21-22; Rom. 8:34; I Ioan 2:1.

Noi credem și mărturisim că un credincios mântuit prin jertfa salvatoare a Domnului Isus Hristos în urma pocăinței personale și a credinței, e păstrat în această stare de har prin puterea lui Dumnezeu până în clipa de necredincioșie (când de bună voie părăsește această păstrare).

În acest scop a dăruit credincioșilor Duhul Sfânt să-I mângâie, lumineze, călăuzească și să-i desăvârșească. Această conlucrare între Duhul Sfânt și om se vede în toate aspectele vieții. În rămânerea în har, se împletește voința omului cu voința divină, lupta lui, care e sprijinită de puterea lui Dumnezeu, pentru a birui ispitele și încercările păcatului.

Isaia 41:10-13; Iuda 1:24 ; I Petru 1:5; II Petru 2:9; I Cor. 10:13; Filipeni 1:6; Ioan 10:28; Rom. 8:26.

Noi credem și mărturisim că autoritatea Statului este de la Dumnezeu, fiind îmbrăcată cu putere pentru păstrarea dreptății, ordinii și pedepsirea răufăcătorilor. Potrivit cu învățătura Cuvântului lui Dumnezeu suntem datori să ne supunem legilor, să ne îndeplinim îndatoririle cetățenești și să ne rugăm pentru toate autoritățile statului.

Tit 3:1; Rom. 13:1-7; I Pet. 2:13,14; I Tim. 2:1-3.

1. Starea intermediară
(Starea sufletului între moarte și judecată)

Noi credem și mărturisim că la moartea fizică, trupul care e din țărână (materie) e coborât în mormânt, iar sufletul care e de la Dumnezeu (spirit) se duce la cer. În acea lume sunt două stări diferite și complet despărțite: una de fericire, odihnă și desfătare, numită rai, „Sânul lui Avraam”, „casa din cer”, etc. și alta de pedeapsă, de chin și de suferință, numită iad, „loc de chin”, „întunericul de afară”, „adâncul”, etc.

După moarte, sufletele celor mântuiți și împăcați cu Dumnezeu se duc în rai, iar a celor nemântuiți se duc în iad. În ambele stări intermediare, sufletele sunt pe deplin conștiente și în așteptarea judecății. Ele sunt fără trupuri.

a) Starea celor mântuiți

Luca 16:22; Luca 23:43; II Cor. 5:1,7,8; Apoc. 6:9,10; Apoc. 7:9,14.

b) Starea celor nemântuiți

Luca 16:22-23; II Petru 2:9; Mat. 8:12; Matei 13:49,50; II Petru 2:17.

2. Venirea Domnului

Noi credem și mărturisim, potrivit învățăturii Noului Testament, Domnul nostru Isus Hristos, care S-a înălțat la cer, va veni cu slavă și strălucire pentru a face judecata celor vii și a celor morți. Venirea Sa va fi văzută de toți și se va petrece în clipa pe care o știe numai Dumnezeu Tatăl. La venirea Sa, morții vor învia, iar cei credincioși, care au rămas care au rămas în viață, vor fi schimbați într-o clipă și răpiți în întâmpinarea Mirelui.

Fapt. 1:11; Mat. 24:30; Marcu 13:26; Luca 21:27; Ioan 14:3; I Tes. 1:10 ; I Tes. 4:16-17; Apoc. 1:7; Mat. 24:36.

3. Invierea morților

Noi credem și mărturisim că la venirea Domnului morții vor învia spre a se înfățișa înaintea scaunului de judecată; trupurile înviate vor fi schimbate și ele în nemurire, vor fi asemenea trupului înviat al Mântuitorului. Cu acest trup se va moșteni viața de veci, cei mântuiți în fericirea veșnică iar cei nemântuiți în pedeapsa veșnică.

Ioan 5:28,29; Fapt. 24:15; I Cor. 15:42; I Cor. 15:52,53; Filip. 3:21; Apoc. 20:13.

4. Judecata de apoi

Noi credem și mărturisim că fiecare om va fi judecat în mod drept de Dumnezeu prin Domnul nostru Isus Hristos, pentru a primi răsplata sau pedeapsa, după felul său de viețuire în viața pământească.

Fapt. 17:30,31; Rom 2:16; II Cor. 5:10; Apoc. 20:12; Fapt. 24:25.

5. Starea după judecată

Noi credem și mărturisim că după judecată, potrivit Noului Testament, cei mântuiți vor moșteni viața de veci în fericirea cerească, iar cei nemântuiți vor fi lepădați de la fața lui Dumnezeu în chinul veșnic spre pedeapsa veșnică. În aceste stări va fi ființa întreagă: și trupul înviat, schimbat în nemurire, și sufletul.

a) Starea celor mântuiți

Mat. 25:46; Apoc. 21:3,4; Apoc. 22:3-5; Mat. 25:34.

a) Starea celor nemântuiți

Mat. 25:46; Mat 25:41; Apoc. 14:10,11; Apoc. 21:8; Apoc. 20:15.